Când am ajuns la secție, am fost nevoiți să așteptăm aproape o oră. Mihai, soțul meu, își frământa nervos telefonul între degete, în timp ce eu priveam fix în gol, incapabilă să procesez ce se întâmplă. Mi se părea imposibil ca femeia care făcea cozonaci pentru nepoți și citea reviste de sănătate la lumina veiozei să fie acuzată de o faptă gravă.
În cele din urmă, un ofițer ne-a poftit într-un birou mic, cu pereți albi și miros de cafea.
— Domnule și doamnă Ionescu, trebuie să vă informăm că doamna Ana este suspectată că a folosit o identitate falsă în ultimii douăzeci de ani, a spus calm polițistul, deschizând un dosar plin de documente.
Mihai a izbucnit imediat:
— Nu se poate! Mama mea n-a făcut rău nimănui!
— Nu glumesc, domnule, a continuat ofițerul. Avem probe care o leagă de un caz nerezolvat din urmă cu mai bine de două decenii.
Am simțit cum inima mi se strânge. În fața noastră erau fotografii vechi, alb-negru, cu o femeie tânără care semăna izbitor cu soacra mea, dar purta un alt nume: Elena Pop.
— Această femeie a dispărut în 1989, după Revoluție. Se presupunea că a părăsit țara, dar se pare că și-a schimbat identitatea și a trăit liniștită sub alt nume, a adăugat polițistul privind direct spre noi.
Mihai a căzut pe scaun, nevenindu-i să creadă.
— Nu… mama nu ar fi fost capabilă de așa ceva…
— Știu că e greu de acceptat, dar avem martori, amprente și acte care confirmă legătura. Doamna Ana, sau Elena Pop, este acuzată că ar fi fost implicată într-un accident mortal și în distrugerea unor documente oficiale, a continuat ofițerul cu o voce gravă.
Simțeam cum totul se năruie în jurul meu. Mă sprijineam de masă, încercând să respir. În minte îmi reveneau imaginea zâmbetului ei blând și mirosul de biscuiți calzi din bucătărie.
— Dar de ce? — am întrebat cu vocea abia auzită. — De ce ar fi făcut asta?
Ofițerul a ridicat din umeri.
— Uneori, oamenii poartă poveri despre care nu vorbește nimeni. Poate a fost o greșeală, poate doar o încercare de a-și salva viața.
Cuvintele lui mi-au răsunat mult timp după aceea. Când am ajuns acasă, am început să căutăm prin lucrurile ei. Într-o cutie veche de pantofi, ascunsă sub un sertar, am descoperit fotografii îngălbenite și câteva scrisori legate cu o panglică roșie. Pe una dintre ele scria: „Pentru Mihai, când nu voi mai fi.”
Cu mâinile tremurânde, am deschis plicul. Era o scrisoare lungă, scrisă cu litere nesigure, în care soacra mea își mărturisea trecutul. În tinerețe, lucrase la un depozit unde, din neatenție, provocase un incendiu. Un om pierduse viața, iar ea, cuprinsă de teamă, fugise și își schimbase identitatea cu ajutorul unui prieten.
„Am vrut doar să trăiesc o viață liniștită, să iubesc, să fiu mamă și bunică. Nu am putut trăi cu vina, dar nici cu pedeapsa. Iartă-mă, fiule…”
Am citit acele rânduri de nenumărate ori, plângând în tăcere. Când am dus scrisoarea la poliție, ni s-a spus că, cel mai probabil, dosarul va fi clasat, fiind vorba despre fapte prea vechi. Cu toate acestea, soacra mea a rămas în detenție, în așteptarea unei decizii oficiale.
La scurt timp, am primit un telefon: inima ei cedase în timpul anchetei. Mihai a rămas în pat zile întregi, copleșit de durere. Eu m-am ocupat de înmormântare și am păstrat scrisoarea, promițându-mi că le-o voi arăta copiilor când vor fi mari — pentru ca ei să înțeleagă că nimeni nu e doar bun sau rău, ci doar un om care trăiește cu greșelile și alegerile sale.
De atunci, ori de câte ori privesc fotografiile de familie, în zâmbetul ei văd nu doar blândețea, ci și povara unei vieți trăite cu frică. Și în fiecare seară, înainte de culcare, îmi amintesc vorbele ei:
„Să nu judeci niciodată un om până nu știi ce povară duce în suflet.”
Această povestire este inspirată din fapte reale, dar a fost ficționalizată în scopuri literare. Numele, detaliile și situațiile au fost modificate pentru a proteja identitatea persoanelor implicate. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare.
Discussion about this post