A trecut puțin peste un an de când o femeie de 51 de ani și-a încheiat căsnicia. Nu cu scandal, nu cu uși trântite și replici aruncate în public. Tocmai lipsa dramatismului a făcut despărțirea mai greu de dus. Uneori, spune ea, până și un banal „la mulți ani” părea imposibil de rostit.
De atunci, niciun alt bărbat nu a mai intrat în viața ei. Nu pentru că nu ar fi avut ocazii, ci pentru că memoria și teama merg mână în mână: amintirile încă dor, iar frica de a retrăi aceeași rană cântărește mai greu decât dorința de a o lua de la capăt.
Fără să-și dea seama, a început să observe ceva ce nu apare în fotografii și nu se măsoară în luni: singurătatea nu te schimbă brusc, ci pe tăcute, prin lucruri mici care se repetă zi de zi.
Liniștea care nu mai pleacă
La început a fost doar tăcerea din casă. Apoi, tăcerea s-a mutat în gesturi. A început să vorbească singură, ca și cum ar umple golul cu propria voce. A început să evite conversațiile, mai ales cu bărbații. Chiar și la serviciu își calculează pașii, ca să nu ajungă în discuții care o scot din zona de siguranță.
Acum, spune ea, roșește ușor, nu mai știe unde să-și pună mâinile, privirea, cuvintele. Ca și cum ar fi uitat regulile unei lumi care, altădată, îi era firească.
„Uneori am senzația că învăț din nou să trăiesc, dar cu volumul dat foarte încet.”
În spatele acestor transformări se strecoară o întrebare care nu dispare: ce se întâmplă cu o femeie atunci când rămâne singură mult timp? Nu teoretic. Ci în fiecare dimineață, când se trezește în aceeași liniște.
Când singurătatea devine normalitate
Într-o zi, aproape fără să vrea, a realizat că i s-au schimbat prioritățile. Dacă înainte totul gravita în jurul familiei — copii, casă, program — acum, pentru prima dată, se prinde că se gândește și la ea. Își cumpără cărți, haine, își oferă timp pentru odihnă. Și totuși, apare o voce mică, persistentă: „Ești egoistă.”
O contrazice, dar vocea revine.
În aceeași zi poate simți două lucruri opuse: că merită liniște și că a pierdut ceva esențial. Uneori îi e dor de un umăr pe care să-și sprijine capul. Alteori i-ar ajunge o îmbrățișare și o propoziție simplă: „Totul va fi bine.” Doar că acasă nu răspunde nimeni. Doar tăcerea — iar tăcerea, spune ea, are greutate.
Cel mai straniu vine mai târziu: obișnuința. La început doare. Apoi se transformă în rutină. Nimeni nu critică, nimeni nu cere explicații, nimeni nu întârzie. Pare confort. Dar, încet, dispar schimburile vii, râsul spontan, impulsul de a povesti. Și apare o concluzie care nu sună spectaculos, dar apasă: confortul nu înseamnă întotdeauna fericire.
Ce rămâne, de fapt
Așa se vede, în esență, ce începe să se întâmple când o femeie de peste 50 de ani trăiește mult timp fără o relație: prioritățile se mută spre sine, apare un amestec constant de vină și teamă, iar singurătatea devine atât de familiară încât poate estompa pofta de viață.
De aceea, ea încearcă, pas cu pas, să iasă mai mult, să vorbească, să creadă din nou. Nu din frica de a fi singură, ci dintr-o întrebare sinceră, care încă așteaptă un răspuns:
este posibil să te îndrăgostești din nou după 50 de ani?

Discussion about this post