Aveam 19 ani când o îngrijeam pe Dorian, un băiețel de câțiva ani, cuminte și mereu cu girafa lui de pluș în brațe. Mama lui, Mirela, era una dintre cele mai elegante și misterioase femei pe care le cunoscusem. Pleca în fiecare seară la ora 19:00, impecabil aranjată, și se întorcea înainte de miezul nopții. Nu știam niciodată unde merge, iar ea nu simțea nevoia să explice.
Într-o seară, nu s-a mai întors.
Am încercat să o sun, fără succes. Pe la 3 dimineața, copleșită de neliniște, am deschis televizorul. Și tot sângele mi s-a oprit când am văzut imaginea ei la știri, cu eticheta „disparută”. Era exact fotografia din holul casei. Spuneau că fusese văzută ultima dată la o gală caritabilă. M-am ridicat speriată și am verificat toate încuietorile. Dorian dormea liniștit la etaj, fără să știe că lumea lui tocmai se schimba.
Am lăsat un mesaj tremurat pe telefonul Mirelei, sperând absurd că mă va suna înapoi:
„Sunt cu Dorian. E în siguranță. Sună-mă, te rog.”
Dimineața a sosit fără nicio veste. Încercam să-l protejez pe Dorian, dar inima îmi bătea ca un ciocan. La ora 9, o bătaie în ușă. Doi polițiști. M-au întrebat dacă sunt bona, au intrat, au privit prin casă și mi-au spus calm că, pentru moment, trebuie să-l ia pe Dorian. Era fiul unei persoane oficial dispărute.
I-am făcut un mic bagaj, iar el m-a îmbrățișat strâns, nedumerit. Am rămas singură, într-o casă care devenea tot mai rece.
Timp de zile întregi am retrăit fiecare detaliu, încercând să găsesc un indiciu – ceva ce aș fi putut observa și n-am făcut-o. Noaptea abia mai dormeam.
După o săptămână, am primit un apel de pe un număr necunoscut.
— Cami?, a șoptit o voce tremurată.
— Da…?
— Eu sunt. Mirela.
Am căzut în genunchi, cu telefonul în mână.
— Unde ești? Ce s-a întâmplat?
— Nu pot vorbi mult. Ei cred că sunt altcineva. Ascultă… dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de Dorian. Te rog.
— Ce înseamnă asta? Poliția—
— Nu pot avea încredere în toți.
Apoi convorbirea s-a întrerupt. Numărul devenise brusc inaccesibil.
Polițiștii au spus că poate a fost o farsă. Dar eu știam vocea aceea. Era ea.
La câteva săptămâni după apel, am găsit în cutia poștală o scrisoare fără expeditor. În interior, o fotografie: Mirela stând pe o bancă lângă un lac, cu un bărbat necunoscut în spatele ei. Pe spatele pozei, un mesaj criptic:
„Ai încredere în cel care aduce jurnalul.”
Nu știam despre ce jurnal era vorba — până când, într-o noapte, am intrat din nou în casa Mirelei, folosind cheia de rezervă. Într-o poșetă veche, ascuns într-un colț al dulapului, l-am găsit.
Un jurnal gros, din piele, plin de pagini îngălbenite.
Pe măsură ce citeam, viața Mirelei se reconstruia ca un puzzle:
- numele ei adevărat fusese altul;
- fusese căsătorită cu un bărbat pe nume Ilie, tatăl lui Dorian;
- acesta era implicat în crima organizată;
- Mirela fugise după ce descoperise ceva periculos.
Ultima frază din jurnal mi-a dat fiori:
„Dacă dispar, e pentru că Ilie m-a găsit.”
Am dus jurnalul la detectivul care se ocupa de caz. Inițial sceptic, după câteva pagini a înțeles gravitatea situației. Ancheta a fost redeschisă, iar Ilie a devenit principalul suspect.
Două luni mai târziu, Mirela a apărut la o secție de poliție dintr-un alt județ. Slăbită, cu vânătăi, dar vie. Evadase dintr-o cabană izolată unde Ilie o ținuse captivă.
Când s-a reîntâlnit cu Dorian, m-am uitat la ei din spate: el i-a sărit în brațe, ea plângea și îl strângea cu disperarea cuiva care s-a întors dintr-un coșmar.
S-a întors spre mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
„Tu m-ai salvat.”
Lunile următoare, Mirela a depus mărturie. Ilie a fost arestat pentru răpire, tentativă de omor și alte acuzații. Ancheta a confirmat că fusese trădată de cea pe care o considera cea mai bună prietenă.
La final, Mirela mi-a cerut să vin cu ei într-un alt oraș, pentru un nou început.
Am acceptat.
Ne-am mutat într-un oraș liniștit de la malul mării. Mirela a deschis o cafenea cochetă, eu m-am înscris la facultate, iar Dorian a început școala și fotbalul. Viața s-a liniștit treptat, iar umbrele trecutului au început să se stingă.
Într-o zi, Mirela mi-a oferit un jurnal nou.
— E pentru tine. Să scrii ce ai trăit. Povestea ta merită spusă.
La început am privit paginile goale fără să știu de unde să încep. Dar, încet, cuvintele au venit de la sine.
Privind acum înapoi, știu un lucru:
Unii oameni poartă lupte nevăzute, iar uneori un singur om care rămâne aproape poate schimba totul.
Dacă te simți pierdut, dacă lumea pare întoarsă pe dos, nu renunța. Speranța există. Și oamenii buni există. Uneori trebuie doar să fie găsiți.
Discussion about this post