Moment șocant pentru o româncă. A fost oprită la recepție chiar în hotelul ei

Opt minute în care s-a schimbat totul în holul Hotelului Majestic

Holul Hotelului Majestic era prea bine luminat pentru ora târzie. Suprafețele lucioase reflectau un aer rece, aproape ostil. Sofia Popescu stătea dreaptă lângă recepție, fără să ridice vocea, fără gesturi teatrale. Își ținea geanta aproape și, din când în când, verifica telefonul, ca și cum răspunsul pe care îl aștepta nu se afla în fața ei, ci undeva, la distanță.

Își acordase opt minute. Nu pentru a provoca o scenă. Nu pentru a cere explicații. Ci pentru a decide dacă mai are sens să rămână acolo, sub priviri care deja o măsurau din cap până în picioare.

În jur, detaliile începeau să devină deranjant de vizibile: un cuplu șoptind lângă lift, un bărbat elegant care își dregea vocea cu insistență, un telefon ridicat discret, cu camera pornită. Era genul de moment care, împins puțin prea departe, se transformă într-un spectacol nedorit.

Opt minute la recepție care au cântărit cât o decizie majoră

Din spatele tejghelei, reacțiile veneau mecanic. Cătălin, cu un zâmbet rigid, afișa siguranța celui convins că ecusonul îi oferă automat dreptate. Maria, cu privirea fixată în monitor, părea prinsă între rutină și un disconfort pe care nu știa cum să-l gestioneze.

Replica a venit fără țipete, dar cu o tăietură clară:
— Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.

Tocmai tonul neutru a făcut ca vorbele să sune mai dur. În hol, liniștea s-a strâns brusc, ca o presiune invizibilă. Sofia Popescu nu a răspuns imediat. A lăsat pauza să se așeze, obligându-i pe cei din jur să simtă cât de jos poate coborî o situație când cineva confundă controlul cu superioritatea.

Apoi, calm, a atins ecranul telefonului și a apăsat un singur buton.

Apelul care a schimbat atmosfera dintr-o secundă

— Bună seara. Sunt Sofia Popescu, a spus liniștit. Putem începe.

Pe ecran a apărut un bărbat trecut de cincizeci de ani, într-un birou sobru, cu steagul României în fundal. Vocea lui era clară, oficială, fără loc de interpretări.

— Bună seara, doamna Popescu. Consiliul este pregătit.

În acel moment, Cătălin a rămas nemișcat. Maria și-a oprit degetele deasupra tastaturii, ca și cum cineva ar fi întrerupt brusc curentul. Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a așezat pe tejghea. Dintr-odată, toți cei din hol aveau același punct de atenție.

Vocea din telefon a continuat, rar și apăsat:
— Înainte de semnare, confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se realizează integral, cu plata în avans. Valoarea: 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în această seară.

Marmura a absorbit o tăcere grea. Cătălin a înghițit în sec:
— Cum adică… achiziția?

Sofia Popescu l-a privit direct, pentru prima dată în seara aceea.
— Adică hotelul nu mai aparține cui credeai.

Maria a făcut instinctiv un pas înapoi. Din difuzor, întrebarea a venit ferm, ca o ștampilă:
— Doamna Popescu, doriți menținerea actualului personal?

Decizia spusă fără ridicarea vocii

Sofia a cuprins holul dintr-o singură privire: zâmbetele forțate, replicile aruncate cu ușurință, cardul strâns nervos între degete. A inspirat scurt.
— Nu.

A urmat decizia, rostită fără dramatism, dar cu impact tăios:
— Toți angajații aflați în tură sunt concediați, cu efect imediat. Fără scandal. Fără jigniri. Documentele vor fi transmise mâine.

Cătălin a încercat ultima ancoră:
— Nu aveți cum! Eu sunt directorul hotelului!

Sofia a zâmbit ușor, rece:
— Ai fost.

Apoi, tot în difuzor:
— Vă rog să trimiteți echipa de tranziție.

La 23:59, ușile liftului s-au deschis. Sofia Popescu a intrat, cu aceeași geantă veche pe umăr. În urmă a rămas holul, golit de zgomot, cu ecoul unei singure sume — 200 de milioane de lei — și cu numele ei legat definitiv, în acte, de Hotelul Majestic.